Dinu 70 | La mulţi ani, Mister!

Când spui Cornel Dinu, spui Dinamo. Simbolul dinamovist a împlinit azi 70 de ani.

evomag.ro

Mister sau ”Procurorul”, aşa cum i se mai spune, s-a născut pe 2 August 1948, în acelaşi an în care a fost înfiinţat clubul din Ştefan cel Mare A ajuns la Dinamo 18 ani mai târziu, în 1966, tot într-o zi de August. A jucat la cel mai înalt nivel aproape 18 ani, timp în care a adunat 454 de meciuri şi 53 de goluri în tricoul alb-roşu.

A jucat 75 de meciuri pentru echipa naţională cu care a participat la Campionatul Mondial din Mexic în 1970. Are 33 de meciuri în cupele europene, toate pentru Dinamo. A ieşit de 6 ori campion al României şi de trei ori a fost ales cel mai bun fotbalist român al anului, în 1970, 1972 şi 1974. Ca antrenor secund a ajuns cu Dinamo în semifinalele Cupei Campionilor Europeni. Ca principal a adus două titluri în Ştefan cel Mare, în 2000 şi 2002, dar şi două Cupe. A fost şi selectioner al României în campania de calificare la Mondialul din 1994. Din 2003 nu a mai antrenat, a preferat să ocupe funcţii de conducere la Dinamo.

Fanatik.ro a stat de vorbă cu simbolul dinamovist, încercând o incursiune în timp, cu amintiri din 10 în 10 ani.

10 ani – 1958: „Eram sub influența unei familii mai mult decît reușite. O comuniune valaho-moldavo-sîrbă de intelectuali rasați care trecuseră cu toții prin dezastrul bolșevic de la est, rămînînd cu leziuni sufletești greu de înțeles. Imaginea cea mai dureroasă este că unul dintre idolii mei, vărul Mirel, care a avut o influență în a-mi crea tentația spre o oarecare boemie, a fost dat afară din toate facultățile, deși era șef de promoție la Medicină. Participase la demonstrațiile studențești în favoarea revoluției maghiare. Tot atunci aveam plăcerea ca împreună cu verii mei și cu copiii de pe strada George Coșbuc din Târgoviște să organizăm partide de fotbal. Eram portar de la patru ani și sufeream cumplit când eram înfrînt”.

20 ani – 1968: „Eram de doi ani la Dinamo, moment hotărâtor în educația mea fotbalistică, pentru că am simțit crezul în performanță al unui club de elită. Cel mai important e că am debutat în națională de Ziua Muncii, 1 mai, într-un amical cu Austria, la Linz, orașul visat reședință a imperiului de Hitler. «Ciogli baci» (n.a. – Emerich Vogl) mă urmărise în campionat și la naționala de tineret și mă propusese profesorului Angelo Niculescu, «principalul» naționalei. A fost 1-1, noi am deschis scorul repede, în minutul 8, prin Kallo, fiind egalați spre final, în minutul 84. Visez și acum primul «11»: Coman – Ivănescu, Barbu, Hălmăgeanu, Deleanu – eu și Grozea la mijloc – iar în atac Sasu, Dobrin, Ion Ionescu, Kallo. Se împlinea astfel profeția unui bun prieten al meu de la Târgoviște, Marcu, era portar și când m-a luat Traian Ionescu la Dinamo a întrebat «Mă, dar ajunge copilul ăsta la națională? Că eu nu iau decât jucători de națională!”, și Marcu i-a spus «Dom’ profesor, dacă nici el nu ajunge la națională, nu mai ajunge nimeni, desființăm fotbalul!». Și uite că i s-a împlinit zicerea.

Și mai e ceva de neuitat pentru mine în 1968. L-am cunoscut pe regretatul meu nănaș Fănuș Neagu, eram cu Mopsul în braserie la «Athénee» și a venit la masa noastră, înalt, cu plete blonde sclipitoare, nu degeaba i se spune «Marele Blond», încă slab, deși bea bine și atunci și avea petrecera în sânge, ca metafora și spiritul arahaic al tuturor născuților în Câmpia Brăilei. Ne-a spus că ne admiră și ne-a făcut cinste cu niște… fondante cu caramele înăuntru de ne-au sărit plombele. Dar de atunci am rămas prieteni pe viață și comeseni de șuetă subțire, neîntrecut în harul vorbirii alese”.

30 de ani – 1978: „A fost un an plăcut pentru că m-am căsătorit în 1987 și aveam perspective să revin la echipa națională. Ceea ce pentru mine conta foarte mult pentru că din ’76 până-n ’78 n-am jucat vreo doi ani și ceva, vreo douăzeci și ceva de meciuri, printre care celebra dublă cu Iugoslavia, 2-0 la ei și 4-6 la noi, din cauza lucrăturii unor răsfățați de la Steaua, care nu aveau aproape nimic din frumusețea sufletească și caracterul lui Gică Popescu, Ion Alecsandrescu sau ale unor fotbaliști ca Dumitru Nicolae, Laioș Sătmăreanu, Niki Pantea, Florică Voinea sau Gigi Tătaru, dar care aveau ambiția să-l aibă pe Liţă Dumitru căpitan de echipă, voiau ei căpitan de echipă să fie unul de la Steaua în locul lui Cornel Dinu, cum fusese din ’70, după Mondialul din Mexic. Și s-au adăugat și minciunile că l-aș fi calomniat pe Ștefan Covaci, dar acesta, fiind un om inteligent, a văzut care a fost adevărul și, repet, aveam perspective să mă întorc la echipa națională, la care țineam foarte mult să joc, sub tricolor și să-mi cânte imnul, pentru poporul meu ăsta atât de chinuit și nedreptățit”.

40 de ani – 1988: „An de restriște… Moment de cumpănă… un drum al exilului în sensul că eram trimis, ca și tatăl meu între 1948 și 1958, la munca de jos, nu aveam voie să antrenez în București, eram un «dușman al poporului» și am reușit să mă certifice din nou ca antrenor, după un an jumătate… doi ani de contumacie… chiar mai mult, trei ani, din ’85 până în ’88… În ’88, în vară am plecat la Galați și am avut satisfacția să învingem Juventus, dar am fost lucrat și am reușit, totuși, după câteva luni… de fapt profesorul Liviu Maior a reușit să obțină o aprobare de «sus» să pot antrena la Cluj. Dar este interesant că antrenam la Cluj, dar până în vara anului următor, când Iulian Vlad a devenit șeful Securității, n-am avut voie să mi se rostească numele la radio sau televizor, timp de vreo cinci, șase luni de zile cât eu antrenam efectiv și eram pe bancă. Nici pe bancă nu mi s-a dat voie să stau la un meci cu Victoria, la Câmpina, de către Bărbulescu și Nuță (n.a. – șeful Miliției Capitalei ,respectiv șeful Direcției a IV-a, Contrainformații Militare, a Securității Statului), au dat ordin să nu stea pe bancă «dușmanul ăsta al poporului, al nostru, al tutulor»… și șase luni de zile nu mi s-a rostit numele, antrenor la radio era Dan Anca, «secundul» meu. Dar eram tânăr și am trecut peste toate”.

50 de ani – 1998: „An al unor satisfacții pentru că m-am întors, ca antrenor, în iarbă. Și președinte la Dinamo, și antrenor, după o perioadă de refacere și creștere ca președinte în Parcul cu Platani din Cotroceni, la Progresul, pe care eu l-am făcut, dacă vrei un joc de cuvinte, eu l-a făcut Național… prin ‚’95, că în ’96 am revenit la Dinamo. Și am reușit, cred eu, să fac una din echipele care au jucat cel mai frumos fotbal din istoria lui Dinamo, până prin 2001, cât am antrenat. Am avut satisfacția să așez din nou clubul pe premise de performanță, pentru locul întâi din 2000. Ca să glumesc un pic, pe vremea aceea Cristi Borcea asculta. Îl trimiteam undeva, îi spuneam să facă ceva și se ducea fără să comenteze”.

60 de ani – 2008: „Din nou un an aparent la munca de jos, dar era un an în care gândurile se băteau în interiorul meu, în sensul că, pentru că n-am împărtășit politica celor care conduceau clubul Dinamo de câțiva ani, și anume măcar să-mi spună cu șase luni dinainte ce jucători vor să vândă, pentru că eu am creat vreo 20 și ceva de jucători care au fost vânduți, s-au încasat 50 și ceva de milioane și s-au decontat numai vreo 14, pentru care unii au plătit chiar cu libertatea. Atunci trebuia să aleg între o funcție fictivă la Dinamo sau să mă întorc să antrenez. Și pot să spun, la fel ca și prietenul meu Răzvan Boanchiș, regret că n-am plecat în altă parte să antrenez pentru că aș fi avut satisfacții mult mai mari decât loialitatea față de un Dinamo care nu știu dacă merita atunci așa cum era condus. Poate neașteptat, dar ăsta e adevărul”.

watchshop.ro

70 de ani – 2018: „Un an în care am avut niște discuții cu destinul meu, în sensul că a fost și un an de suferință, în special din cauza insuficienței cardiace, cu complicația care a însemnat fibrilație, și un an în care le spun sincer prietenilor mei că mă gândeam că dacă apuc 70 de ani s-ar putea să merg mai departe. Și am avut chiar o încercare în sensul ăsta, acum două luni, când am făcut o criză din nou și s-a redescoperit accentuată insuficiența cardiacă, dar iată că Dumnezeu m-a adus la 70 de ani și m-a adus și în situația în care, după o lună și ceva, tratamentul îmi dă o stare destul de bună, să dea Dumnezeu să dureze”.

  • 2008 a fost anul în care Cornel Dinu a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” clasa a III-a, „în semn de apreciere pentru participarea la Turneul Final al Campionatului Mondial de Fotbal din anul 1970 din Mexic și pentru întreaga activitate”.
  • 4 trofee a cucerit antrenorul Cornel Dinu cu Dinamo: 2 titluri (2000, 2002) și 2 Cupe ale României (2000, 2001).

La mulţi ani, Mister! Şi mulţumim că exişti!

Reclame